Ciucaş X3, un concurs extraordinar... de greu. Povestea unui alergător de plat printre titani. O nouă excursie la munte

... De ce am pornit în cursa asta după doar 3 ore de somn? Ce sens are? Am fost obosit de la primii kilometri? Cât de naiv am putut fi să cred că voi ajunge la final chiar şi cu acest grad de oboseală? Urcarea asta mă omoară! Ce caut eu aici? Şi aveau dreptate cei doi alergători montani... Am pornit doar în tricou şi cu o pelerină de ploaie, care nu vor fi suficiente când se va lăsa frigul la noapte. Şi când voi fi singur, pe întuneric, prin pădure, pe urcarea aceea brutală de la final. E clar, am venit total nepregătit...

Cam astea erau gândurile mele după vreo 30 de kilometri, într-o cursă de 105 km, cu 5000m diferenţă de nivel cumulată. Gânduri care redau forma mea fizică şi mentală, cu care m-aş fi chinuit să termin şi proba de maraton, ce să mai spun de ultra. Dar să derulăm banda înapoi, înainte de toate aceste gânduri...

După accidentarea de la Şiria nu ştiam sigur dacă voi fi în stare să particip la Ciucaş. Aşa că am aşteptat până în ultimul moment să mă înscriu. Din acest motiv nu am putut planifica transportul şi cazarea. Dar cu câteva zile înainte, am vorbit cu Florin Ţurcanu, care s-a ocupat de aceste aspecte. Ne-am organizat să plecăm vineri după-masă, având în vedere că Startul urma să fie sâmbătă dimineaţa. Pe această temă, Sebastian Butcovan mi-a atras atenţia că este util să pleci cu două zile înainte de un ultra, pentru a nu fi prea obosit după o zi de călătorie şi o eventuala lipsă de somn. Dar a trebuit să simt pe propria piele pentru a-i putea da dreptate.

Am ajuns seara în staţiunea Cheia, ne-am luat kit-urile de participare şi am mers la pensiune. Aici am reuşit să ne punem în pat pe la vreo 12 noaptea. Dar cum prin ziduri se auzea ce vorbeau alte persoane, am adormit aproximativ pe la ora 1 noaptea. Iar la 4 dimineaţa ne-am trezit pentru că la ora 6 se dădea Startul. M-am trezit lipsit de energie, fără nici un chef. Dar după ce m-am spălat pe faţă şi am mâncat nişte biscuiţi cu fulgi de ovăz şi o banană, parcă eram mai bine.

La ora 5:45 am ajuns în zona de Start, unde am făcut o uşoară încălzire, ne-a fost verificat echipamentul obligatoriu şi am aşteptat să înceapă nebunia. Cu această ocazie au fost făcute nişte poze supreme, unice, inedite, cele mai frumoase de la o linie de Start la care am fost până acum...

În scurt timp s-a dat Startul, pe o uşoară pantă la deal, pe asfalt, după care am intrat într-o pădure şi au venit urcări şi coborâri. În acest fel nu am apucat să simt deloc acea stare de bine pe care am simţit-o la alte concursuri montane. Am simţit din primele momente că e greu. M-am decis să rămân printre ultimii, să alerg mai încet pe partea de început, în speranţa că îmi voi conserva energia pentru mai târziu.

Dar partea asta de început mi-a oferit o experienţă frumoasă. Era dimineaţă şi alergam pe întuneric prin pădure, la lumina frontalei. Pe copaci se aflau marcaje reflectorizante, deci până şi un alergător de la oraş, ca mine, se putea descurca :).

Pe aici m-am întâlnit cu Ioan Pop, alergător din Baia Mare, alături de care am alergat pe o porţiune destul de lungă de traseu. Cum şi el avea unic obiectiv terminarea cursei, m-am gândit că poate ne vom impulsiona reciproc. Probabil şi alţii au avut astfel de experienţe... Acel moment când cunoşti pentru prima dată un om în timpul unui concurs iar peste câteva ore de alergat împreună, sunteţi prieteni. Cu unii te revezi şi altădată, cu alţii nu. Dar acele momente au o valoare unică! Şi poate tocmai pentru acele momente, se merită fiecare secundă de chin şi durere de la astfel de concursuri...

Împreună cu Ioan, am trecut de la noapte la zi, de la urcări la coborâri. Şi am avut amândoi o revelaţie la un moment dat: Timpul trece mai repede decât kilometrii :)! Pentru mine era clar că Ioan este într-o formă mai bună şi are mai multă experienţă. Eu încercam doar să ţin pasul cu el.

Am ajuns după... o eternitate... la puctul de control din apropiere de Cabana Ciucaş. Bineînţeles că şi acel punct de control era amplasat la dracu' în praznic (sau se numea altfel locaţia?). Iar praznicul venea după o urcare "frumoasă"! Dar când am ajuns acolo, am găsit di tăti. Am alimentat cu caşcaval, măsline şi napolitane, după care am continuat alergarea.

Comparativ cu ce urma, praznicul de la punctul de control era un fel de Party. Am mai alergat o vreme până a început o urcare brutală, continuată cu una şi mai brutală. Mai exact, erau nişte stânci pe care trebuia să te caţări făcând pas fandat până sus... foarte sus. Pe aici au început să-mi vină gândurile cu care am început acest articol. Dar nu toate, doar câteva. Cum o poză face cât o mie de cuvinte, iată o poză reală făcută de mine când mă uitam în sus la acea urcare...

După lupte grele, am reuşit să înving monstrul. La final aveam o gândire pozitivă, pentru că, nu-i aşa, dacă ai o gândire pozitivă, bla bla... Eram într-o stare pură de meditaţie şi aveam un singur gând, pozitiv, bineînţeles: Kill me now!!!

Dar a venit o porţiune alergabilă şi m-am simţit din nou în lumea mea. După o vreme am ajuns la vârful Ciucaş (1954m). Pe această porţiune m-am întâlnit cu Szell Andrei şi Polgar Levente Ioan, care erau într-o formă foarte bună. Am făcut o scurtă oprire pentru poze pe vârful Ciucaş, după care ei au luat-o în faţă pe coborâre, alături de Ioan...

M-am mai întîlnit cu ei la un punct de control, unde ne-am bucurat de caşcaval, slănină şi alte bunătăţi. Nu mai ştiu ce punct de control era. Oricum, era undeva între km 30 - 40 iar de acolo eu eram în mod oficial gata. Aşa că i-am lăsat să o ia înainte pentru că nu aveam cum să ţin pasul cu ei.

De aici am continuat singur prin pădure până m-au prins din urmă doi alergători din Bucureşti. Ei m-au trezit la realitate când mi-au spus că deşi au bluză şi geacă, le este teamă de frigul de la noapte. Eu eram în tricou, cu pelerina de ploaie prinsă de rucsac. Şi a urmat un traseu doar cu urcări, pe care mai mult am mers. Mă amuza cum acest sport se numeşte "alergare montană" dar de fapt e mai mult mers şi căţărare. Asta dacă eşti alergător de oraş, obişnuit să alerge pe plat. Alergătorii montani aleargă şi la deal, aşa am auzit :).

Am mai mers cu cei doi alergători din Bucureşti până într-un vârf, după care s-au grăbit ei undeva şi nu i-am mai văzut. Pe următoarea porţiune am mers (accentuez pe "am mers") alături de un om de culoare, Omul Verde...

Având în vedere că singurele metode de mişcare pe care le mai aveam în dotare erau: 1. târât şi 2. mers... am ales varianta numărul 2 şi am stat de vorbă cu Omul Verde, care avea multe poveşti frumoase de la alte concursuri. Asta până într-un punct unde am făcut o scurtă pauză pentru a elimina supra-hidratarea. I-am spus să o ia înainte că îl ajung eu... Şi dus a fost...

De aici a venit o porţiune oribilă, cu o coborâre abruptă, urmată de o urcare abruptă prin pădure iar la final o porţiune de pajişte marcată deficitar. Pe acea urcare chiar m-am întrebat dacă în ritmul ăsta există şanse reale să ajung la Finish. Am aflat răspunsul în scurt timp, la CP 9 (check point 9), unde concurenţii trebuiau să ajungă în maxim 11 ore. Eu am ajuns în 11h:30min. Dacă mi-aş fi dorit să continui, oamenii păreau îngăduitori acolo. Dar îmi era clar că nu am cum să ajung în timp util la următorul check point, cel mai important, la Baraj Măneciu şi că nu avea sens să continui agonia. Aşa că prefer să consider că am abandonat.

Cu această ocazie a venit şi primul meu DNF (did not finish) de până acum. Mă aşteptam să fiu mult mai dezamăgit de situaţie. Dar nu sunt. Motivul este simplu. Am acceptat retragerea din această bătălie pentru că am abordat-o greşit. Am avut multe de învăţat acum şi pot reveni la ediţia viitoare cu o strategie mai bună şi mai bine pregătit. Iar să dai înainte ca berbecu' după 3 ore de somn mi se pare o prostie. Una este să alergi vreo 70 - 80 km plin de energie, după care să devină greu şi să lupţi cu tine iar alta este să pleci distrus din start şi să fi într-un continuu naufragiu.

Cam aşa arată porţiunea parcursă de mine:

Cred că aveam nevoie de această experienţă. În ultima perioadă am acumulat o oarecare dezordine în viaţă. Aşa că am primit un semnal de alarmă. Mă regăsesc în cuvintele lui Radu Milea: "Acum realizez că este o linie subțire între atitudinea negativă și cea pozitivă și că totul ține de cât de mult ne dorim să fim cea mai bună versiune a noastră, dar eu uitasem asta o perioadă.". Mulţumesc, Radu, propoziţia asta mi-a deschis din nou ochii minţii...

Lupta continuă...