V-am povestit într-un alt articol despre motivele Dianei de a alerga 100 km. Între timp, alergarea pe traseul Reşiţa - Timişoara a avut loc pe 22 noiembrie. În continuare, iată povestea ei după acest eveniment...
Diana Amza:
Anul 2014 a reprezentat pentru mine anul reamintirii. Mi-am
reamintit cine sunt si m-am luptat pentru valorile in care cred: adevar,
libertate in gandire si actiune, demnitate, siguranta de sine, curaj si
implicare. Ca mamă, acestea sunt valorile dupa care imi doresc sa isi conduca
viata fiica mea. Imi este atat de clar ca ea va face ceea ce vede acasa si nicidecum ceea ce i se spune acasa, incat misiunea mea pentru
tot restul vietii mele este limpede: sa traiesc dupa valorile pe care imi
doresc sa le modeleze ea.
In septembrie 2014, dupa participarea la Primul meu Triatlon de la
Mamaia (o alta alegere indrazneata), am revenit acasa gandindu-ma la o fraza pe
care o rostise Florin Chindea in vara, in ziua in care am parcurs impreuna distanta de 61 de kilometri intre
Timisoara si Lugoj. Mai in gluma, mai in serios, in acea zi el mi-a spus: „Diana,
in toamna te iau cu mine la suta de kilometri!”. Fara sa vrea, el a plantat in
mine o samanta care, odata cu venirea toamnei, a inceput sa iasa la suprafata
din cotlonul mintii mele si sa creasca.
Drept urmare, fara sa stau prea mult pe ganduri, am pus mana pe
telefon si l-am sunat pe Florin. Acest moment a reprezentat pentru mine
transformarea dorintei in decizie. Nu ne-a luat mai mult de 5 minute sa
stabilim ziua de 22 noiembrie ca zi a transpunerii in realitate a ceea ce
pe-atunci parea o idee nebuneasca, o provocare a imposibilului.
Ca orice om responsabil care a luat o decizie, am trecut la
urmatorul pas inspre realizarea visului meu: am pus suta de kilometri pe panoul
de obiective personale si mi-am facut publica intentia de a atinge acest
obiectiv. In 22 septembrie 2014, cu 2 luni inainte de eveniment, postam pe
Facebook urmatoarea poza:
Aveam la dispozitie 2 luni in care sa ma pregatesc fizic si mental
pentru atingerea acestui nou obiectiv indraznet. Aveam nevoie de un plan
infailibil. Drept urmare, am pus mana pe telefon si l-am sunat pe Andrei Rosu –
autoritatea in Romania in materia alergarilor pe distante ultra. Impreuna cu el
am conceput atat planul de antrenament pentru urmatoarele 2 luni, cat si planul
de nutritie si hidratare pentru ziua de 22 noiembrie 2014. Din acel moment, tot
ce imi ramanea de facut era sa trec la actiune si asta am facut! Au urmat
antrenamente fizice care au constat, in mare, in weekenduri cu alergari lungi
back-to-back de cate 4-6-8 ore.
Daca din punct de vedere fizic eram acoperita, mai trebuia sa ma
pregatesc mental pentru provocare. Si aici Universul mi-a venit in intampinare.
In ziua in care ne stabilim un obiectiv nu trebuie sa stim si caile prin care
vom ajunge la el, ci doar sa fim suficient de curajosi sa ni-l propunem.
Universul este foarte generos si ne ofera intotdeauna oportunitati care sa ne
duca spre atingerea obiectivului nostru, noi trebuie doar sa fim cu inima si cu
mintea deschise ca sa putem observa acele portite deschise si sa alegem sa
pasim prin ele.
„Intamplarea”
a facut sa ii cunosc pe Radu Sarandan si pe Emilia Petcovici, coach si asistent coach
NLP. In termeni simpli, pe care sa ii inteleg si eu, NLP te invata cum sa folosesti constient limbajul pentru
a-ti influenta pozitiv creierul. A fost suficient sa le mentionez visul meu
si s-au oferit sa ma ajute sa il indeplinesc. Drept urmare, Universul m-a
sprijinit sa imi construiesc nu doar un plan fizic, ci si un plan mental
infailibil!
Au urmat cateva sesiuni de coaching cu Radu si Emilia in care am
fost invatata sa folosesc anumite fraze care sa ma ajute pe traseu in momentele
in care voi simti durere fizica - de exemplu: „Pe masura ce
alerg, corpul meu se relaxeaza”, „Pe masura ce alerg, picioarele se odihnesc”
si sa-mi indrept atentia spre interiorul meu, unde voi gasi toate resursele
necesare pentru a reusi: incredere, putere, curaj, energie. Ele sunt in fiecare
dintre noi, tot ce trebuie sa facem este sa realizam ca nu le vom gasi
niciodata in exterior, in mediul in care traim sau la oamenii care ne inconjoara
ci, intotdeauna, numai si numai in interiorul nostru.
Increderea pe care am avut-o in oamenii care m-au pregatit pentru
ziua de 22 noiembrie a facut sa pot invata si sa pot progresa rapid inspre
realizarea obiectivului meu de a alerga 100 kilometri!
Bun… si a sosit si ziua mult asteptata. Cum a decurs aceasta zi?
PERFECT… pana la un anumit punct! Am avut alaturi echipa de suport perfecta
(formata din 3 lugojeni de-ai mei: Mirela, Alin si Sami), iar pe traseu am avut
compania perfecta: pe doamna Rodica Dragoi - care isi propusese sa alerge 51 km
- dat fiind faptul ca a doua zi urma sa implineasca 51 ani!. Totul mergea
conform planului, am impartit obiectivul maret in obiective mai marunte, adica
odata ajunsa la kilometrul 20 imi doream sa ajung la kilometrul 40, dupa
kilometrul 40 imi doream sa ajung la kilometrul 51 pentru a o felicita pe
Rodica si pentru a o surprinde cu un cadou (un tricou personalizat special
pentru ea)...
...dupa kilometrul 51
imi doream sa ajung la kilometrul 66, in localitatea Voiteg, unde urma sa ne
astepte doamna Nina cu sandwichuri si ceai cald...
...iar dupa kilometrul 66 urma sa ajung in localitatea Sag, la
doar 14 kilometri de casa… insa aici am facut o greseala care m-a costat scump
si care mi-a intarziat sosirea in Timisoara cu cateva ore bune!
Deoarece ultima masa solida (orez cu legume) o luasem la ora 15:00,
la ora 19:00 - cand am ajuns in localitatea Sag - am decis sa ma opresc sa
mananc (altceva decat batoanele Long Energy Isostar, care isi facusera cu brio
datoria pana atunci). Nu am stat mai mult de 10-15 minute, care insa s-au
dovedit a fi suficiente pentru a-i ‘permite’ musculaturii sa se raceasca.
Fiindca alergasem deja de 14 ore si temperatura scazuse destul de mult odata cu
lasarea intunericului, am inceput – brusc - sa tremur de frig, sa imi clantane
zgomotos dintii si sa nu imi mai pot misca picioarele de durere. Eram
semi-paralizata si nu stiam cum voi continua.
Am rugat echipa de suport sa imi dea niste haine sa ma incalzesc, am
tras pe mine o bluza din polar, o vesta groasa, supra-pantalonii de ploaie… si
tot tremuram din toate incheieturile. Am inceput sa merg cu pasi marunti, iar
Mirela din echipa de suport mergea alaturi de mine si imi spunea: “Mai repede
Diana, incearca sa mergi putin mai repede”. Putin cate putin am reusit sa ma
reincalzesc si sa accelerez mersul, insa nu am reusit sa mai pornesc alergarea
- prin urmare, ultimii 14 kilometri i-am parcurs in 2 ore si 42 de minute,
mergand intr-un ritm mai mult sau mai putin alert. Aceste ultime 3 ore au avut
cea mai mare incarcatura emotionala, am avut cele mai profunde conversatii cu
mine, am plans, am avut rabdare, mi-am mentinut neclintita credinta ca imi voi
transforma visul in realitate indiferent de obstacolele intalnite pe parcurs,
mi-am gasit echilibrul interior...
Am ajuns in fata Catedralei Metropolitane din Timisoara dupa 17 ore
si jumatate de efort si 100,95 de kilometri parcursi!
Ce am invatat traind aceasta experienta de viata si ce o voi invata
la randul meu pe Ana?
- Increderea in sine si curajul nu pot fi pur si simplu descarcate de pe Google, ci trebuie sa alegem constient acele experiente de viata care sa ne ajute sa le dezvoltam;
- Numai situatiile neprevazute ne scot la iveala potentialul;
- Obstacolele nu apar ca sa ne paralizeze de frica si sa ne opreasca din drum. Obstacolele reprezinta muntele, iar pentru a reusi trebuie sa fim dispusi sa urcam muntele;
- Un campion este campion inainte de a urca in ring; credinta ca vom castiga trebuie sa existe in noi dinainte de a porni la drum;
- Daca vrem sa progresam rapid, trebuie sa invatam de la cei mai buni, de la cei care au parcurs deja acelasi drum;
- Durerea este psihica; cu gandirea si cuvintele potrivite ne putem ajuta corpul sa nu mai simta durerea;
- Nimic nu este imposibil, atat timp cat suntem dispusi sa o luam de la zero pentru a ajunge la destinatie;
- Formula magica pentru implinirea oricarui vis: Intentie + Actiune + Emotie = Manifestare in plan fizic a visului interior!
Inca nu am finalizat planurile pentru 2015, dar sunt sigura ca ma
aflu pe drumul cel bun…
Cu drag,
Diana – Supermamica alergatoare :)
Felicitari Supermamico! Frumoasa povestea! BRAVO!!!
RăspundețiȘtergereMultumesc, Iceman :)
RăspundețiȘtergereFrumos!
RăspundețiȘtergereCite kg ai dat jos in cursa asta?