Ce înseamnă să câştigi? Care e adevărata victorie? (Kilian Jornet - Să alergi sau să mori. Jurnalul unui campion)

Sursa foto: iancorless.org

Scriam în acest articol despre cartea lui Kilian Jornet, Sa alergi sau sa mori. Jurnalul unui campion. Recent am început să o citesc şi eu, în pauzele dintre şedinţele de masaj. Implicit nu am un spor foarte mare la citit dar mă bucur de fiecare pagină când am timp. Abia am parcurs primele 50 de pagini şi deja sunt fascinat de mentalitatea lui Kilian Jornet. Iar povestea în sine, este superbă. Citind, am simţit dintr-o dată o emoţie profundă pe parcursul a două pagini. Acea senzaţie când parcă inima şi creierul percep la unison rândurile scrise. Am rezonat cu mesajul transmis şi m-am gândit că merită să-l citez şi pe blog. Cumva, s-a potrivit şi cu visele devenite realitate despre care am scris în povestea alergării alături de Vasile Stoica. În continuare, vă las cele două pagini şi sper să vă inspire şi pe voi, la fel cum mă inspiră pe mine...


Dar ce înseamnă să câştigi? Care e adevărata victorie? Ce face ca atunci când trec linia de sosire să mi se ridice părul, să-mi simt picioarele plutind şi să nu-mi pot stăpâni nevoia de a plânge, de a striga din toţi rărunchii, de-a o lua la goană şi, în acelaşi timp, de-a mă arunca la pământ? Ce este sentimentul acela pe care-l trăiesc înăuntrul acestui balon de săpun? Adevărata victorie nu stă în faptul de a rupe panglica atunci când treci linia de sosire, nici în a te vedea primul într-un clasament sau în a urca pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Nimic din toate astea nu-ţi poate face picioarle să tremure de teamă şi emoţie. Sau, în orice caz, putem simţi asta reamintindu-ne ce am trăit înainte.

Victoria, adevărata victorie, e cea care se găseşte în străfundurile fiinţei noastre. E aceea pe care nu credem întru totul c-am putea-o dobândi vreodată, în ciuda pregătirii şi voinţei de care am dat dovadă, şi pe care în cele din urmă o dobândim. E ca şi cum - deşi în mod conştient şi cu calculatorul în mână, după multe ore de pregătire, după multe zile de antrenament, de acceptare a faptului că putem să câştigăm sau pur şi simplu să terminăm cursa - ar exista ceva ascuns în mintea noastră care ne spune încontinuu că e imposibil, că e prea frumos, prea măreţ şi prea puţin credibil ca să fie adevărat. Că ceea ce vrem să obţinem nu e decât un vis. Şi când treci linia de sosire, când priveşti în urmă şi constaţi că e real, că eşti tu în carne şi oase şi că ceea ce doar părea posibil a devenit realitate, îţi dai seama că aceasta e adevărata victorie.

Să câştigi nu înseamnă să fii primul. Nu înseamnă să-i înfrângi pe ceilalţi. Să câştigi înseamnă să te învingi pe tine însuţi. Să-ţi învingi corpul, să-ţi învingi limitele, să-ţi învingi temerile. Să câştigi înseamnă să te depăşeşti pe tine însuţi şi să-ţi transformi visurile în realitate. Au fost multe concursuri pe care le-am terminat pe primul loc, dar în care nu m-am simţit învingător. N-am plâns atunci când am trecut linia de sosire, n-am sărit în sus de bucurie, iar emoţiile mele n-au fost o furtună dezlănţuită. Pur şi simplu trebuia să câştig cursa, să o termin înaintea celorlalţi şi, înainte şi în timpul cursei, ştiam, eram sigur că aveam să termin pe primul loc. Ştiam că nu era un vis şi nu m-am gândit nici o clipă ce-ar fi însemnat să nu câştig. Era uşor, eram ca un bucătar care-şi deschidea restaurantul şi ştie cu exactitate cum o să-i iasă biftecul. Nu există nici o provocare, nici un vis din care să te trezeşti la sfârşit. Şi, cel puţin pentru mine, asta nu înseamnă să câştigi.

În schimb, am văzut mari învingători, persoane care şi-au depăşit limitele şi care au trecut linia de sosire plângând, vlăguiţi, dar nu numai din pricina epuizării fizice, ci şi - dacă nu chiar mai ales - pentru că au reuşit să ducă la bun sfârşit ceea ce, în adâncul inimii lor, nu era decât un vis. Am văzut oameni aruncându-se la pământ după ce au trecut linia de sosire la Ultra-Trail du Mont-Blanc şi rămânând pe jos ore întregi, cu privirea pierdută, zâmbind larg în sinea lor şi încă nevenindu-le să creadă că ceea ce au reuşit să facă nu e o festă pe care le-o joacă propria minte; dar ştiind că, atunci când se vor trezi, îşi vor putea spune că au reuşit, şi-au învins toate temerile şi că visurile lor au devenit realitate. Am văzut oameni care, deşi ajung la final după ce primii sosiţi au avut timp să facă duş, să mănânce, poate să-şi facă şi siesta, se simt învingători şi nu ar renunţa la sentimentul acela pentru nimic în lume. Şi îi invidiez pentru că, în fond, nu pentru asta alergăm? Pentru a ştii că suntem în stare să ne biruim fricile, că panglica pe care o rupem la sfârşit, atunci când trecem linia de sosire, nu e cea pe care o ţin de capete nişte voluntari, ci aceea spre care ne-au purtat, în zborul lor, visurile noastre. Nu cumva victoria înseamnă să ne putem împinge trupul şi mintea spre limite doar ca să constatăm că aceste limite ne-au ajutat să ne redescoperim? Şi, încet-încet, să visăm mai mult?

© Editura POLIROM, 2014. Kilian Jornet - Să alergi sau să mori. Jurnalul unui campion
---


Ca o completare personală, eu m-am simţit învingător pentru prima dată când am reuşit să slăbesc 21 de kilograme. A fost o adevărată luptă cu mine însumi, pe care am câştigat-o. Apoi am simţit altă victorie la Budapet Maraton, unde am obţinut un timp excelent pentru primul meu maraton oficial. După o lună jumate de la acest maraton, am câştigat o nouă luptă, care a constat în alergarea celor 77 de kilometri prin Timişoara iar peste o săptămână, obţineam un record persoal la proba de semimaraton (21 km) de la Maratonul Reîntregirii Neamului Romândesc. Anul trecut am dus poate cea mai grea bătălie cu mine însumi, la alergarea celor 86 de kilometri pe traseul Timişoara - Arad şi retur. Şi da, acum visez mai mult. Abia aştept să alerg 100 de kilometri pe traseul Reşiţa - Timişoara, 212 kilometri la Ultrabalaton şi mai ales, 246 kilometri la Spartathlon. Momentan aceste vise mi se par ireale, ştiu că mă voi chinui să alerg cei 100 km. Nici nu-mi pot imagina cum voi termina Ultrabalaton şi Spartathlon... Dar voi continua să visez până când voi trece linia de sosire...