marți, 23 decembrie 2014

Olimpiu Porumb, după primul ultramaraton de 60 km pe traseul Reşiţa - Timişoara

Olimpiu Porumb, după primul ultramaraton de 60 km pe traseul Reşiţa - Timişoara

După evenimentul de pe 22 noiembrie, care a implicat un traseu de 100 km între Reşiţa şi Timişoara, am publicat câteva articole cu poveştile mai multor participanţi.

Recapitulare:

Cum a alergat Diana Crăiniceanu 100 km pe traseul Reşiţa - Timişoara. O lecţie de viaţă şi un vis devenit realitate,

Ciprian Ştefănescu, despre aniversarea unui an de naTura Altfel şi alergarea celor 100 km pe traseul Reşiţa - Timişoara,

De ce vrei să alergi 100 de kilometri? Arnold Dekani ne dă un răspuns plin de pasiune,

Arnold Dekani, după alergarea celor 100km pe traseul Reşiţa - Timişoara

A venit momentul să public probabil ultimul articol despre acest eveniment. Onoarea de a încheia şirul de povestiri îi revine unui tânăr despre care am mai scris, Olimpiu Porumb...

Despre distante si nimic despre distante...

Olimpiu Porumb, după primul ultramaraton de 60 km pe traseul Reşiţa - Timişoara. Olimpiu şi fiica lui


Am lasat sa treaca o noapte, probabil ca sa astept gandurile sa se desparta de endorfine si durerea de corp. E mai bine asa… Acum e OK, am niste ligamente la genunchiul drept care nu ma lasa sa zburd, dar nicio durere de muschi: uimitor, nu as fi crezut! Mersul „de rata impuscata in dos” – ca sa citez din prieteni dragi – pe care il aveam aseara e deja uitare. 

De dimineata m-a strabatut un gand: „nu cumva... acum doi ani?”. Mi-am luat notitele si asa era, prima alergare mentionata in jurnalul de alergare purta data 20 noiembrie 2012 si fusese de 4 km. Apoi pe 22 noiembrie 2012 am alergat 3.2 km (doua mile - pt cunoscatori) in 18min09sec. Am doi ani de cand alerg „organizat”... Cum trece timpul...

Acum doi ani imi propusesem ca pana la Anul Nou sa pot alerga 10km in mai putin de o ora, pe banda. E ciudat dar tin minte si acum bucuria pe care am avut-o cand am inceput sa cresc distantele peste 5km, mi se parea miraculos, simteam cum imi depasesc limitele! Am reusit sa alerg cei 10km inainte de Craciun si am recidivat o saptamana dupa. Prima victorie si primele invataminte: muschii au nevoie de magneziu ca sa nu sufere de crampe. Asta am invatat pe la etapa de 6,4km...

Reusita celor 10km mi-a dat aripi dar mi-a si zgandarit imaginatia. Limita se mutase si in mintea mea apareau intrebarile alea ciudate...”Cum ar fi daca ...? Crezi ca ai putea...?”. In ianuarie 2013 am iesit pentru prima data la alergari afara. E greu sa alergi iarna, e greu sa respiri ... Aveam sentimetul ca trageam caramizi de aer pe nas.

Tot atunci m-am decis sa ma pregatesc pentru prima cursa „adevarata”, un semimaraton. Am ales, cei 21km sa fie cei din cursa de la Arad, gasindu-mi si motivatia perfecta: urma sa trec prin fata Liceului „Ioan Slavici” (acum „Moise Nicoara”) caruia i-am calcat treptele. 15 Iunie 2013, la 27 de ani dupa Gaudeamus am avut onoarea sa imi omagiez trei profesori si un coleg de clasa deveniti eterni, trecand in alergare prin fata Liceului. A fost motivarea care m-a ajutat sa imping limita la 21 de km...

2014 a fost un an senzational. In martie am alergat primul meu maraton intr-o calduroasa Barcelona. Cei 42 de km au devenit noua limita si pentru prima data am avut sentimentul depasirii unei bariere fizice si mentale in acelasi timp. Din copilarie am fost fascinat de Abebe Bikila si de Emil Zatopek, de povestile lor. Despre proba de maraton credeam ca e ceva imposibil! Si iata-ma la sfarsit de 2014 alergand primul meu ULTRAMARATON, 60km.

Pornita dupa o idee a lui Florin, a Dianei si a lui Ciprian, ca un test suprem de anduranta intre Resita si Timisoara, evenimentul s-a transformat „democratic” intr-un test al limitelor: putea participa oricine daca isi propunea sa alerge mai mult decat maximul distantei alergate pana atunci. La mine a fost simplu: 42km era maximum, Gataia (!) era la 51 de km si pentru ca mi-am propus sa merg cu trenul pana la punctul de intalnire cu „grupul Resita” am optimizat timpul de asteptare si am zis: hai la Maureni! Sunt 59km, mai mergem unul inapoi si avem un rotund 60. I-am avut drept companioni de nadejde pe Cosmin si pe Ciprian, carora e momentul sa le multumesc pentru sprijin, povesti si usurinta in alergare cu care m-au motivat pana la capat. Camarazi intru ultra!

Olimpiu Porumb, după primul ultramaraton de 60 km pe traseul Reşiţa - Timişoara. Ciprian, Cosmin şi Olimpiu

Dupa o astfel de cursa ramai cu urme: intelegi unde ti-e limita curenta si totodata intelegi ce ar trebui sa faci ca sa o depasesti. Intelegi ca „nu se poate” e doar in capul tau si pe buzele celor din jur si ca e doar o chestiune de timp si metoda ca sa vezi „cum se poate”. Intelegi ca vibrezi langa oameni cu care nu ai schimbat mai mult de 100 de cuvinte pana acum si ca nu iti trebuie cuvinte ca sa comunici dupa 6-7-8 ore de alergare... Intelegi ca frisoanele sunt acolo doar ca sa te opreasca temporar, ca sa poti continua cu alta ocazie. Intelegi ca in viata vei avea momente de intuneric, cu faruri in ochi, cu prieteni care sa-ti fie aproape, cu familie care te asteapta si te suporta (atat in sensul romanesc cat si in cel american al cuvantului) si cu dorinta permanenta de a nu te opri...

M-am nascut la Chisineu Cris, in judetul Arad, cu o luna inante de inceperea jocurilor Olimpice din Ciudad de Mexico. De la Chisineu Cris la Timisoara sunt 102km...

Nimic nu e intamplator...

Olimpiu Porumb, după primul ultramaraton de 60 km pe traseul Reşiţa - Timişoara. Diploma

2 comentarii:

  1. Nimic nu e intamplator, toate lucrurile se intampla exact cand si cum trebuie sa se intample! Respect, Oli!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aşa este! Respect, Oli! Respect, Diana! Respect tuturor celor care aţi făcut acest eveniment să se întâmple ;)!

      Ștergere

Recomandări