Povestea de viaţă a lui Mugur Frăţilă. Cum să-ţi faci timp pentru alergare, triatlon, familie şi serviciu

V-am prezentat până acum exemplele tinerilor Olimpiu Porumb (46 de ani) şi Ciprian Ştefănescu (39 de ani). Azi vreau să vă prezint povestea unui alt tânăr, Mugur Frăţilă, care în prezent are frageda vârstă de 45 de ani. Prima dată am văzut o poză mai veche de-a lui, în care arăta ca mine înainte să slăbesc. Dar şi el, cu timpul şi-a schimbat stilul de viaţă şi a ajuns să practice un sport foarte greu. Spre surprinderea voastră, nu mă refer la triatlon. Totuşi, sportul practicat de Mugur are 3 probe: triatlon, familie şi serviciu. În acelaşi timp, îmi place povestea lui pentru că subliniază greutăţile prin care trece un om normal care îşi asumă pasiunea de a fi sportiv amator. Ştiu că mulţi apreciază pozele de la competiţii şi rezultatele... dar puţini ştiu cât sacrificiu este necesar pentru a ajunge acolo. Cu toate acestea, este un exemplu pozitiv, motivaţional pentru alţii. Un exemplu că se poate, dacă îţi doreşti cu adevărat. Aşa că, în momentele când crezi că e greu să ieşi la alergat pentru că e înnorat afară, gândeşte-te la această poveste...

POVESTE DE VIAŢĂ
de Mugur Frăţilă

...Nimic nu este imposibil. Şi tu poţi, dacă vrei. Dar vrei? Vrei să încerci măcar? Aici se dă marea bătălie cu tine însuţi, să începi să vrei, să începi să îţi doreşti. Frica de nereuşită ne face deseori să renunţăm la unele idei care ne încearcă timide la un moment dat. Dar totuşi...

Am fost şi eu aşa cu ceva vreme în urmă, mă îndreptam grăbit spre critica vârsta a celor 40 de ani, unii îl numesc „sindromul celor 40 de ani”. Printr-un complex de împrejurări am rămas la începutul anilor de criză în 2009 fără servici, am hoinărit aşa pe străzi o vreme, apoi scârbit de ceea ce se întâmpla în jurul meu am decis să mă angajez muncitor necalificat pe şantier. Chiar şi în aceste condiţii am avut noroc să cunosc nişte persoane de bine care mi-au facilitat angajarea. Şi în acest domeniu era bătaie în acea perioada. Super, am job. Plecam de acasă dimineaţa la 6:30 şi mă întorceam acasă pe la 19:30 - 20:00. Nici o problemă, îmi spuneam, am servici . Alţii nu au....

De ceva vreme, să tot fi fost vreo 7-8 luni, mă lăsasem de fumat şi de băut (inclusiv cafea), slăbisem vreo 18 kg şi alergam; înlocuisem vechile obiceiuri cu ceva nou. Alergam mult, deja făcusem un semimaraton (o cursa de 21,1km), trecusem şi printr-un triatlon, o cursă scurtă (dar totuşi 3 probe: înot, ciclism şi alergare), îndrăzneam deja să mă gândesc timid spre maraton. Timp de antrenament aveam doar după ora 20:00 când veneam acasă de pe şantier... Apoi am facut un curs de dulgher şi am avansat puţin pe scara ierarhica trecând de la muncitor necalificat la şef de depozit al şantierului. Programul era acelaşi, deseori lucram şi duminica, sâmbăta era ceva obişnuit să lucrez. Nu mă plângeam, dacă vroiam să merg la o competiţie de alergare mă învoiam timid, ştiam că nu are cine să mă înlocuiască şi dacă eu nu eram acolo uşile depozitului de mijloace fixe erau închise. Uneori se putea să lipsesc, alteori nu. Dar eram mulţumit că aveam servici.

Câştigam destul de bine pentru perioada pe care o tranzitam. Mă obişnuisem cu programul, alergam seara sau noaptea, însa nu m-am gandit nici o clipă să renunţ. Exista în mintea mea probabil ideea aceea de a nu abandona un proiect început. De ce proiect început? Pentru că initial, când am început să alerg, apoi după ce am făcut primul triatlon, în urma unei discuţii, mi-a înflorit în minte ideea de Ironman; o cursă de 3,8km înot, urmată de 180 de km ciclism, apoi la sfârşitul probei de bicicleta, o probă de alergare de 42,195km. Toate fără pauză, şi per total trebuie să te încadrezi într-un timp limită de 16 ore la unele curse sau 17 ore la altele...

Eram conştient că fără antrenament nici nu intra în discuţie să mă gândesc la Ironman, nici măcar timid . În luna Octombrie a lui 2009 a venit cea mai mare provocare a mea de până atunci din lumea sportului de după revoluţie. Am alergat două maratoane. Unul montan, cel mai frumos şi considerat cel mai greu maraton montan din România la acea vreme, iar altul de şosea, Maratonul Internaţional Bucureşti. Nu mai contează timpii obţinuţi, eu aveam medaliile de finisher în buzunar de la ambele competiţii. Odată cu aceste provocări pe care le-am trecut a început să îmi placă tot mai mult această euforie a cursei şi a momentului de start/sosire în/din cursă. E ceva extraordinar, nu cred că se poate descrie în cuvinte senzaţia pe care o simţi cu adevărat în acele momente.

Şi am continuat cu alergările. Lungi, din ce în ce mai lungi, din ce în ce mai bine. Mă rog...din ce în ce mai lungi şi din ce în ce mai bine este interpretabil, este la latitudinea fiecarui alergător să îşi evalueze performanţele. Din punctul meu de vedere, pentru pregătirea mea fizică din acel moment era din ce în ce mai lung şi mai bine. Am trecut prin accidentări uşoare, altele mai puţin uşoare, am exagerat de multe ori antrenându-mă intens fără să dau organismului timp suficient de refacere, am alergat 7 semimaratoane (cursă de 21,1km) în 7 zile consecutive, asta mi-a dat încredere în mine, apoi în următorul an mi-am depăşit recordul primului maraton de şosea cu aproape o oră, apoi la maratonul montan de la Piatra Craiului am câştigat aproape 2 ore, una peste alta eram mulţumit de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu...

... Criza se acutizează din ce în ce mai mult, firma de construcţii la care lucrez intră în insolvenţă, datoriile sunt mari, banii de la cei ce comanda lucrările nu mai vin, noi nu avem de unde plăti, se strânge cureaua din ce în ce mai mult. Îi dăm înainte, ne prefacem că nu se întamplă nimic, ne vedem în continuare de servici şi de antrenamente ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Doar salariul vine din ce în ce mai greu, am 6 luni de restanţe la salariu, firma de insolvenţă vine să inventarieze bunurile companiei şi persoana desemnată cu inventarul vede în biroul meu ceva ce il şochează...

...începusem să colecţionez medaliile şi diplomele de finisher de la cursele la care participam şi le inşiram pe un panou pe peretele din sufragerie, acasă. La un moment dat s-au înmulţit peste măsura iar Geta m-a rugat să mi le duc la birou să mă bucur de ele de dimineaţa până seara (locul unde îmi petreceam cea mai mare parte a zilei). Aşa am făcut, providenţa probabil i-a dictat ei ce să îmi comunice, iar providenţa mi-a dictat mie să o ascult ...

...ceva distona între felul în care arătam eu în acea ipostază, cu acel birou în care se găsea acel panou plin de medalii şi diplome.

-Da, sunt ale mele, i-am spus, înca fac sport, sunt un amator plin de pasiune pentru alergări lungi, Maraton, Ultramaraton, Triatlon, Ironman.

I-am explicat în câteva cuvinte cam ce înseamnă toate aceste probe sportive şi am putut vedea pe faţa lui că asta l-a impresionat. La acel moment în Romania eram sub 50 de atleţi cu titulatura de Ironman. Oricui din afară, care nu ştie despre triatlon şi cu atât mai mult despre Ironman i se par ireale distanţele ce trebuiesc parcurse.

-Dar de ce lucraţi aici? m-a întrebat.

-Este locul meu de muncă, nu mă deranjeaza salopeta, nu mă deranjeaza ce fac, atâta timp cât am un salariu oarecum decent. Spun „oarecum decent” pentru că la acea data salariul meu era aproape decent, chiar dacă era întarziat cu 6 luni. Nutream speranţe că îmi voi recupera banii.

...După un timp, aş putea să apreciez cam 7-8 luni, primesc un telefon. Îmi aduc aminte că este vorba de persoana care a venit să facă inventarul de la firma de insolvenţă şi mă întreabă dacă nu vreau să schimb ceva în viaţa mea.

-De ce nu? Sunt încântat; a venit raspunsul meu, după care am fixat o întâlnire. Se pare că oamenii m-au plăcut, după doua-trei întâlniri în care am stabilit detaliile a ceea ce urma să vină, am acceptat să încep pentru o perioadă scurtă să văd dacă îmi place, dacă mă acomodez cu un job de birou, dacă sunt acceptat de echipa CITR-ului, noul meu loc de muncă. A trebuit să tărăgănez trei săptămâni angajarea, timp în care preavizul a trecut încet, încet, într-un ritm de melc obosit.

Noul loc de muncă a venit efectiv ca o lovitură de ciocan. Eram obişnuit cu munca fizică, la vechiul loc de muncă făceam de toate, eram macaragiu, încărcător-descărcator, legător de sarcina, făceam alpinism industrial, eram tehnician de protecţia muncii, rareori aveam timp sa mă plictisesc sau să stau şi să meditez. Însă acea oboseală fizică o treceam uşor, o noapte de somn era suficient pentru ca a doua zi să plec într-o noua zi de muncă cu bateriile încarcate. În schimb, la noul loc de muncă....ştiu, poate părea paradoxal pentru unii....situaţia se schimbă. Una peste alta, sincer, nu mi-a plăcut la început, munca de birou nu este făcută pentru oricine iar eu nu eram tocmai persoana potrivită pentru asta. Oboseala acumulată la birou trece greu, programul de somn al unei nopţi nu îmi mai este de ajuns, accept cu părere de rău situaţia însă mă resemnez.

Uşor, uşor, trebuie să las praful să se aştearnă peste pantofii de alergare, peste bicicletele mele dragi (am trei  ), peste echipamentul de înot. Dar nu, nu renunţ la sport în ruptul capului, renunţ doar la ambiţiile mele personale pe care mi le-am propus şi rămân la sportul de plăcere. Nu îmi sună bine, însă ştiu că nu am alta alternativă. Cu trecerea timpului însă, am început să înteleg altfel lucrările din departament, să înteleg altfel lucrurile şi se pare că într-un timp relativ scurt oboseala psihică va dispărea definitiv. Lucrurile se aşeaza în bine...

...Am citit cu ceva timp în urmă un articol scris de un amic din Constanta, Radu Costin Marga, ceva despre un vis frumos al lui dintr-o după amiază de vară, frumoasă, însorită, cu jaluzelele trase la fereastra din garsoniera lui de la malul mării. Vorbea acolo despre un posibil sponsor al unei mare companii care îi propunea o evenuală colaborare/sponsorizare foarte avantajoasă pentru el ca sportiv. Într-un final se trezea din somnul dulce al garsonierei lui şi realiza că totul este şi va rămane un vis, probabil care nu i se va împlini niciodată, nimănui, decât în anumite cazuri.

În acest moment cred că sunt în masură să contrazic puţin acest fapt, visul lui Radu Costin Marga spulberat de magia trezirii din somnul acelei după-amieze din garsoniera lui de la malul mării...
Cred că nu numai eu sunt excepţia care confirmă regula, de fapt cred că nu numai Andrei Roşu şi eu suntem în masură să confirmăm acest lucru. Cred că lucruri bune se pot întâmpla oricui, noi trebuie doar să fim noi inşine şi să ne aşteptăm fiecare trenul lui. La unii vine mai repede, la alţii vine atunci când nu se aşteaptă sau când se aşteaptă mai puţin. Noi însă trebuie să ne comportăm ca şi când ar urma să ni se întample mâine...

...aşadar lucrez de o perioada la Casa de Insolvenţă Transilvania, cea mai puternică firmă de insolvenţe din ţară şi deja m-am acomodat cu ceea ce am de făcut. În timp totul se aranjează, nu trebuie decât să ai încredere în tine şi să vrei sa faci ceva pentru compania care investeşte în tine. Antrenamentele le-am rărit, la un moment dat trebuie să ştii să alegi ce e mai important pentru binele personal şi al familiei. Nu este cea mai fericită decizie, plăcerea de a mă bate cu timpii mei de Maraton, Triatlon sau Ironman o lăsăm pentru mai târziu, poate cândva voi avea timp şi pentru rezultate mai bune. Sunt încă tânăr, mai am o gramadă de lucruri de demonstrat, 44 de ani nu e o vârstă înaintată decât pentru cei care se lasă doboraţi de trecerea anilor...

Dar hai să vedem cum s-a întâmplat.

...în momentul semnării contractului de munca la Casa de Insolvenţă Transilvania colegii mei ştiau deja că eu cochetez cu sportul amator, le spusesem asta încă de la început ca să nu avem discuţii pe tema asta ulterior. Habar nu aveam că unul dintre membri fondatori ai companiei alergase semimaratonul de la Bucureşti la una din ediţiile trecute şi era interesat de promovarea sportului in rândurile firmei. Dupa o primă discuţie am aranjat ca principal obiectiv sportiv comun să fie o alergare a unui maraton într-o ştafeta denumita CITRun (după iniţialele Casei de Insolvenţă Transilvania). Asta face cât un team building, leagă relaţiile transformându-le într-un ceva compact, toţi trăgând pentru un ţel comun, în cazul nostru pentru a întrece celelalte echipe cu care ne putem „măsura puterile”.

Plecând de la antrenamentele de grup/comune unde fiecare membru trebuie să înveţe ce are de facut atunci când se află în cursă şi terminând cu cursa fiecarui membru în parte. Băieţii s-au comportat exemplar; ori eu am fost foarte explicit şi dăruit, ori ei au fost foarte ascultători şi dornici să demonstreze, ori ambele. Este ca şi în viaţa, mereu încercăm să demonstrăm; ori nouă înşine, ori celor din anturajul nostru. Cred că de foarte puţine ori facem ceva doar pentru noi. Subconştientul ne dictează că trebuie să fim „vazuţi”, apreciaţi de cei din jurul nostru în orice domeniu de activitate, aşa se întâmplă cu cei ce ajung primii (în munca de zi cu zi, în afaceri, în sport). Nici celor ce se situează în urma primilor nu le este uşor, locul doi şi următoarele sunt destul de greu de obţinut şi ele, cu diferenţa că primul primeşte laudele şi admiraţia celor din jur, iar ceilalţi obţin ce rămane în mod descrescător spre nimic. De aici dorinţa de competiţie....cine o are .

Eu vreau, eu îmi doresc să fiu în centrul atenţiei tuturor, să fiu numărul unu prin faptele mele bune, prin muncă, prin sport. Nu îmi reuşeşte de cele mai multe ori, însă tocmai de aceea perseverez, nu mă opresc chiar dacă de cele mai multe ori îmi este greu, tare greu. Vreau ca prietenii, rudele, amicii, colegii să vadă în mine exemplul pe care îl pot urma, că nimic nu este imposibil, dacă mie mi se întâmplă înseamnă că se poate întâmpla oricui, eu nu sunt decat unul din multime, remarcat pentru lucrurile simple bine facute...

...la o cursă la Oradea - al doilea an dupa primul Ironman, faceam atunci doar Half Ironman la Oradea ca pregătire pentru un Ironman full în Ungaria peste o lună - a venit la mine un tip, pe atunci nu îl cunoşteam, ulterior aveam să aflu că este o persoană destul de importantă în conducerea unei firme de succes, aşadar, a venit la mine un tip şi m-a rugat să facem o fotografie împreună, nu era prima dată, nu era primul, nu că aş fi eu vreo valoare în sportul triatlon, însa m-a marcat profund ceea ce mi-a spus: Am început sa fac sport în urma articolului scris de tine „Ironman de Romania”. Asta a contat pentru mine aproape mai mult sau egal, ca diplomele sau medaliile primite la sfârşitul curselor...

Ceea ce vreau să spun este că oamenii (unii oameni) urmează exemplele bune ale celor din jur, iar eu atunci am realizat ca sunt un om bun din moment ce exemplul meu a fost urmat. OK, atunci de ce nu aş continua? Voi de ce nu a-ţi face ce fac eu? Este la îndemâna oricui.

Nu sunt vreun orator al vreunei secte bisericeşti, am credinţa mea în Dumnezeu, fiecare este liber să îşi aleaga propria credinţa, însă tuturor ne este la îndemână să fim, sau măcar să încercăm să fim mai buni. Probabil că abia atunci vom fi remarcaţi şi vom face să fie bine pentru noi.

Aceasta este povestea mea până în acest moment. În continuare fac lucruri bune, dar nu pentru a primi ceva la schimb, doar pentru că aşa m-am obişnuit. Şi ştiu că lucrurile bune nu vor întârzia să apară...

...Probabil că VA MAI URMA , dar până atunci ține minte:

Când totul îţi pare greu, în zadar, trage adânc de tot aer în piept şi spune-ţi: Este doar o altă zi proastă! Nicidecum: Am o viaţă proastă... pentru că... succesul este suma tuturor micilor eforturi şi lucrurilor bune repetate zi de zi.

Vei ştii că eşti puternic doar atunci cand vei fi învaţat să fugi de slăbiciuni, iar dacă te vei focusa doar pe rezultate nu te vei schimba niciodată, însă dacă te vei focusa mereu pe schimbări nu vei avea rezultate niciodata. În concluzie lasă viața să curgă de la sine și ajută lucrurile bune să se întâmple. Cu alte cuvinte FI TU ÎNSUȚI zi de zi