luni, 4 noiembrie 2013

Cum am alergat 86 km pe traseul Timişoara - Arad şi retur

Timisoara - Arad

Sâmbătă, 2 Noiembrie 2013, nu a fost o zi obişnuită. A reprezentat o provocare pentru un grup de oameni dornici de a face ceva deosebit... de greu. De câteva săptămâni ştiam că nişte prieteni vor să organizeze o alergare pe traseul Timişoara - Arad, pe o distanţă de aproximativ 43 km. Nu eram sigur dacă voi putea participa deoarece în ultima vreme nu m-am putut antrena prea bine, fiind într-o perioadă de recuperare după o problemă la tibie. În ultimele săptămâni am făcut câteva alergări care au inclus una de 30 km şi una de 10 km la viteză mai mare. Nu am resimţit nici o durere după acele alergări, aşa că m-am hotărât să alerg şi eu până la Arad.

Timisoara - Arad. Grup 01

La ora 8 dimineaţa ne-am întâlnit în faţă la Decathlon, la ieşire din Timişoara, iar după ce ne-am organizat am început alergarea. S-au format câteva grupuri în funcţie de viteză şi obiective. Unii aveau în plan să alerge 21 km până la Orţişoara, alţii 43 km până la sensul giratoriu din apropierea intrării în Arad... iar eu aveam un plan secret de a alerga 86 km, dus - întors. Am încercat să păstrez secretul pentru că prefer să mă mândresc cu ceva ce am reuşit decât să mă laud cu ceva ce vreau să fac. Din experienţele trecute am învăţat că visele sunt mereu frumoase dar realitatea este diferită de fiecare dată.

Timisoara - Arad. Grup 02

Pe traseu alergătorii au avut parte de o maşină de suport şi câţiva oameni pe biciclete care-i aprovizionau cu apă, batoane şi orice era necesar. Eu am ales să-mi transport totul în rucsacul de tip camelback (fără rezervor), în care am inclus 4 sticle de 0,5L cu apă, banane, câteva batoane Snikers, cutia cu multivitamine şi minerale, două geluri Enduro Snack şi încărcătorul portabil pentru telefonul mobil. Deşi era puţin incomod să alerg cu rucsacul în spate, am vrut să simulez condiţiile de la un ultramaraton în care nu ai echipă de suport. Mai alergasem cu un rucsac în spate, unul mai greu, la Hercules Maraton, aşa că acesta de acum a fost mult mai bun.

Timisoara - Arad. Grup 03

După primii 21 km am ajuns în Orţişoara unde am găsit o pompă de apă şi am reumplut două sticle pe care le consumasem până acolo. Am continuat să alergăm şi am trecut de Vinga. În acel moment am observat că GPS-ul meu se blocase. Îmi doream mult să am o singură înregistrare cu tot traseul. Dar nu mai era posibil, aşa că am dat restart şi mi-am spus că vor fi bune şi două înregistrări, important fiind să duc la capăt obiectivul. În acel moment aveam înregistraţi 33 km. Am continuat să alerg iar cu cât mă apropiam de Arad, simţeam că începe să fie mai greu. Cea mai bună descriere este cu ajutorul unui oximoron: începea să fie uşor mai greu. Atunci au venit primele gânduri de îndoială: "Dacă deja devine mai greu, când nu am ajuns nici la kilometrul 40, cum voi reuşi să alerg 86 km?". Pentru scurt timp mi-am spus că voi alerga şi eu doar până la sensul giratoriu, unde era linia imaginară de Finish după cei 43 km. Dar când am ajuns acolo, sunt aproape sigur că am văzut această pancartă:

Maraton Finish. Ultramaraton Start

Şi aşa am făcut, mi-am asumat riscul de a continua. După ce am stat puţin de vorbă cu cei care au ajuns la sensul giratoriu, le-am explicat că nu mai pot sta cu ei pentru că încep să mă răcesc. I-am întrebat dacă mai au ceva rezerve de apă, batoane sau geluri. Mai aveam şi eu dar vroiam să fiu sigur că la întoarcere am cât mai multe resurse, având în vedere că urma să fiu singur. Spre bucuria mea, Val Mureşan mi-a spus că în maşina de suport a mai lăsat câteva batoane, apă şi Gatorade şi va trimite pe cineva cu bicicleta să mi le aducă pe drum. Dar la întoarcere m-am intersectat cu maşina de suport iar soţia lui Val Mureşan mi-a umplut rucsacul cu bunătăţi. Pe această cale vreau să le mulţumesc încă o dată, acele resurse m-au ajutat mult.

Am continuat "călătoria" de unul singur iar după ce am parcurs 50 km, treptat până la kilometrul 60 a devenit tot mai greu. Dar până aici era o greutate suportabilă. Chiar mă gândeam că pe prima parte a traseului aveam o stare de bine şi puteam măsura eventual gradul de oboseală musculară care se instala uşor. Pe a 2-a jumătate nu mai era vorba de aşa ceva. Ce puteam măsura era gradul de durere. Nu mă refer la o durere ca în cazul unei accidentări, ci o durere generală dată de supunerea la efort prelungit. Atunci mi-am amintit acel video cu etapele unui maraton, doar că în cazul meu se întâmplau pe o distanţă mai mare.

La kilometrul 60 am început să simt picioarele foarte grele şi viteza începea să scadă fără să mai pot accelera. Pe prima jumătate a traseului alergam cu 6 min/km. Acum puteam să menţin aproximativ 7 min/km. Cred că lipsa antrenamentelor serioase din ultima vreme a fost de vină. Altfel nu-mi explic deoarece m-am hidratat, am consumat geluri, batoane, banane, vitamine şi minerale, deci eram cu toate rezervoarele pline. Iar de dormit am dormit bine în ultima perioadă, inclusiv în noaptea dinainte. Doar lipsa de antrenament ar rămâne. Totuşi, e posibil ca dealurile de pe traseu să fi avut şi ele o parte din "merit".

Dacă tot am amintit de dealuri, după kilometrul 60 când simţeam că sunt terminat, am observat cum se ridică unul frumos în faţa mea. Acela a fost momentul critic. Abia reuşeam să mai alerg pe plat, nu aveam nici o şansă la deal. Inevitabil am fost asaltat de gânduri precum: "Până aici a fost, nu am cum să mai alerg încă 26 km, mai bine fac auto-stopul şi ajung mai repede în Timişoara.". După ce am trecut de aceste gânduri, am mai băut nişte apă, am desfăcut un baton PowerBar primit de la Val Mureşan şi m-am hotărât să aplic ce învăţasem la Hercules Maraton: Dacă nu eşti Radu Milea sau Ionuţ Zincă, nu alerga pe urcări!!! Aşa că m-am hotărât să merg pe acel deal. Pe moment am crezut că îmi prinde bine mersul, puteam să mănânc liniştit batonul, să beau apă, era super.

Dar când am ajuns în vârf şi terenul era din nou plat, urmând coborârea, în momentul în care am vrut să reîncep să alerg, m-am simţit precum o persoană de 100 de ani (sedentară, care nu participă la maratoane). Aveam impresia că nu mai reuşesc să alerg. Asta pe primele sute de metri, după care totul revenea la normal... iar acel normal însemna viteză de melc şi chin. Starea psihică se înrăutăţea şi nu înţelegeam de ce mai alerg. Imediat venea şi răspunsul: "Pentru a face ceva unic în viaţă! Câţi oameni se pot mândri că au alergat 86 km pe traseul ăsta? Aşa că nu te mai plânge atâta şi dă-i înainte". Mi-am amintit şi citatul din Spirit of the Marathon, care mi-a venit în minte şi anul trecut când am alergat 77 km alături de Cătălin Miclăuş: "Sometimes the moments that challenge us the most, define us.", iar după clasicul "You can do it!" am continuat să alerg vizualizând inscripţia cu "Bine aţi venit în Timişoara".

Timisoara - Arad. Solo

De fapt, acum îmi era mai teamă să mă opresc pentru că ştiam că e mai dureroasă repornirea. Printre revelaţii de genul "Care sunt tainele Universului", "Cine suntem, de unde venim", am conştientizat un lucru mult mai important. În ritmul pe care-l aveam, era imposibil să ajung înapoi în Timişoara înainte de a se face noapte. Şi din păcate, am avut dreptate. Ultimii (aproximativ) 8 kilometri i-am făcut pe întuneric. Nu recomand nimănui aşa ceva. Este foarte periculos să alergi pe marginea şoselei, când nu vezi aproape nimic înainte în afară de faruri de la maşini şi mai ales TIR-uri. Acea porţiune a fost cu adevărat grea pentru că nu mai era vorba doar de chinul interior ci şi de pericolele concrete din jur. În acele momente îţi dai seama de condiţia ta umană şi cât de fragil eşti. Totuşi, am găsit şi o parte amuzantă, din categoria "umor negru". M-am gândit că tocmai trecuse ziua de Halloween şi se potrivea această alergare horror.

Dar am avut noroc şi spre bucria mea, pardon, extazul meu, am văzut în depărtare panoul pe care scria Timişoara. Nu-mi venea să cred că am ajuns. De bucurie, am ridicat pumnul în semn de victorie... după care l-am coborât repede pentru a nu deruta vreun şofer cum că aş face auto-stopul. Am mers în continuare pentru a face răcirea, ştiind că nu e bine să mă opresc brusc. Dar începea să mi se facă tot mai frig. Între timp l-am sunat pe Bogdan Umanschi pentru a-i confirma victoria obţinută iar el s-a oferit să mă ducă până acasă cu maşina. Mulţumesc mult!

Vorbind cu Bogdan, am realizat că alergasem 86 km, dintre care 26 au reprezentat definiţia "zidului". Când am participat la Vienna City Marathon spuneam: "Ultimii 12 kilometri au fost oribili, cei mai grei 12 kilometri din viaţa mea. Am simţit toate simptomele Wall-ului, de la lipsa de energie sau dorinţa de a mă opri, până la picioarele grele cu care abia mă mişcam.". Dacă e să compar cu experienţa de acum, acei 12 km de atunci au fost o glumă bună. Acum, ultimii 26 km au fost cei mai grei din viaţa mea, în cadrul celei mai grele alergări de până acum, privită ca total. Iar bilanţul este acesta: Distanţa 86 km, Timp 09:37:18, Viteza medie 8.97 km/h, 6:41 min/km, Energie consumată 5695 kCal.

Acum mă bucur. Sunt mândru de mine pentru că am reuşit să parcurg acea distanţă, pe acel traseu. În esenţă, mă simt mai puternic după această experienţă. Totuşi, imediat după ce m-am oprit, nu mai vroiam să aud de aşa ceva. Eram imediat după chin şi mă simţeam de parcă am fost lovit de un tanc. Dar am mâncat şi am dormit bine iar a 2-a zi când m-am trezit, am ieşit la o alergare de recuperare de 5 km. Am fost surprins să observ că nu sunt atât de afectat pe cât mă aşteptam. Şi bineînţeles că îmi doresc să particip din nou anul viitor când şi alţi alergători vor să facă traseul dus - întors. Atunci îi voi ajuta cu organizarea având în vedere că am fost în cercetare acum. Până data viitoare, felicitări tuturor participanţilor şi să ne revedem cu bine!

Update: Ulterior am primit şi acest video de la finalul primilor 43 km.

Update 2:

Articol pe Arq.ro: Florin Chindea a alergat 86 km pe traseul Timişoara - Arad - Timişoara!

Articol pe Sporttim.ro: Florin Chindea a apropiat mult Aradul de Timişoara: în alergare Timişoara – Arad şi retur, 86 de kilometri în peste 9 ore

5 comentarii:

  1. Felicitari! Esti incredibil!

    Ai uitat sa mentionezi si alergarea cu Cata Miclaus care deasemenea este una superba!

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicitari Florine!
    Presimt ca in curand o sa treci de 100 de km alergati intr-una .....

    Recunosc ca am cochetat si eu putin cu ideea de a ma baga la alergarea asta ... insa nu prea mi-a suras alergatul pe marginea soselei (foarte circulata de altfel ....) ... nici macar pe ziua, darmite seara :(
    Incerc pe cat posibil sa alerg cat mai departe de tobele de esapament ale masinilor, dar din pacate nu prea-mi iese .....
    Ma bucur sa vad ca ai scapat de accidentarea la tibie si grija mare in continuare .. si spor la antrenamente ....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc!
      Abia anul viitor voi încerca să alerg 100 km. Alergarea de acum mi-a mai dat nişte lecţii :).
      Şi oricum, cred că astfel de alergări trebuie făcute la anumite intervale de timp, pentru ca organismul să se poată reface.

      Nici mie nu-mi plac zonele cu maşini dar asta a fost o situaţie excepţională :).

      Mulţumesc! Spor la antrenamente şi ţie! Şi vorbim pe anul viitor, poate ne motivăm reciproc la alergarea de 100 km ;)!

      Ștergere
  3. aveti idee din cei 86 de km cam cati au fost alergati si cati au fost de mers , sua am rog in general al un maraton ultra cam cat la % se alearga si cats e merge?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aceasta alergare fiind pe sosea, am alergat cam tot timpul. Am mers pe o panta si am avut scurte opriri pentru a scoate apa sau mancare din ghiozdan sau pentru a elimina apa :).

      Altfel da, la ultra poti combina alergarea cu mersul. Important e sa ajungi la Finish :).

      Ștergere

Recomandări