Hercules Maraton 2013. Povestea primului meu maraton montan

Pe data de 1 Iunie 2013 am participat la primul meu maraton montan, Hercules Maraton. Aveam nevoie de o astfel de experienţă pentru a-mi face o idee despre acest fel de competiţii. Auzisem că sunt grele dar trebuia să simt acest lucru pe propria piele. Totuşi, am vrut să am o primă experienţă plăcută, implicit nu mi-am propus să fiu competitiv ci doar să explorez. M-am gândit că ar fi păcat să trag prea tare şi să-mi epuizez resursele pe vreun vârf de munte după care să mă "târăsc" până la final şi să rămân cu o amintire amară. Aşa că mi-am propus să fiu precaut, să nu mă accidentez, să mă încadrez în timpii limită şi să ajung la Finish fără să dau de wall (sau de gard, pentru a fi în tema peisajului). Unii oameni chiar râdeau când le spuneam că mi-am propus să mă încadrez în timpii limită. Eu vorbeam serios, vroiam doar să mă bucur de această excursie. Am timp să fiu competitiv la concursurile de alergare pe plat unde am acumulat experienţă în acest prim an de participare la astfel de competiţii (care s-a împlinit pe 2 Iunie). Şi din 1 Iunie a început acumularea experienţei la competiţii montane. Pot spune că totul se leagă!

Pe data de 19 Mai am făcut o pregătire pentru Hercules, alergând în zona Brebu Nou - Gărâna. Acolo am testat pantofii de trail pe un relief diferit de cel de la Pădurea Verde sau împrejurimile Timişoarei, pe unde mai alergasem cu ei. Am testat şi un rucsac, aparent mare dar care s-a dovedit practic. Aşa că m-am hotărât să-l folosesc şi de această dată. Pot spune că a fost o idee bună pentru că am putut pune în el tot ce aveam nevoie: batoane, 3 sticle de 0,5L de apă cu miere , încărcător portabil pentru telefonul mobil, bluză cu mânecă lungă şi geacă pentru ploaie.

Pe data de 31 Mai am ajuns seara în Băile Herculane şi apoi în zona de organizare a evenimentului, la vreo 12 - 15 km distanţă. Eram precum un copil care descoperă o lume nouă, deşi am mai fost la munte şi nu am stat închis între betoane toată viaţa. Pe această cale, vreau să-i mulţumesc încă o dată lui Dan Cociorva pentru transportul până acolo. Alături de el şi cele două fete care au venit cu noi în maşină, am mers la Pensiunea Dumbrava să ne ridicăm kit-urile de participare. Aici m-am întâlnit cu Călin Petruţ (zis şi Faster) şi alţi cunoscuţi şi am avut parte de cele mai bune paste oferite de organizatori pentru clasicul carboloading. După acest moment, am mers împreună cu Călin la locul nostru de cazare, un cort de 5 stele. Şi aceasta a fost o experienţă interesantă. Pe la ora 0:30 deja începeam să am emoţii că nu voi reuşi să adorm. Ar fi fost neplăcut să plec la o alergare montană de 45 km în astfel de condiţii. Chiar glumeam cu Călin, că la competiţiile montane simţi că e greu deşi cursa nici măcar nu a început. Pentru a completa situaţia, a început să plouă în acel moment. Ce putea fi mai frumos decât gândul că nu vei reuşi să dormi iar de dimineaţă va trebui să alergi pe ploaie, prin munţi şi mai mult ca sigur cu vreun balaur cu 7 capete pe urme. Dar până la urmă am reuşit să adormim şi ne-am trezit la 5:30 dimineaţa. Când am ieşit din cort, pentru încurajare, peisajul arăta aşa:

Am continuat cu glume de genul: Ce căutăm noi aici? Cred că suntem singurii care nu s-au gândit să aducă şi o lanternă. Măi, dar lupii pe unde'or fi? --- Stai calm, e prea frig pentru lupi! --- Crezi?
Bineînţeles că în mod ironic, peste câteva momente am văzut un lup care alerga printre corturi. Dar m-am liniştit văzând că una din surorile David alerga după el şi nu invers. Se pare că era câinele lor husky pe nume Pes.

După ce ne-am mai trezit puţin la realitate, am început ritualul de dimineaţă cu multă apă, isotonic, paste, biscuiţi şi banane. Am mai stat puţin prin cort iar la ora 8:30 am început să facem încălzirea şi am alergat uşor până la punctul de Start. Aici am reuşit să salut câţiva cunoscuţi şi am dat mâna cu Radu Milea spunându-i cu mândrie că sunt la primul meu maraton montan. M-am poziţionat în primele rânduri şi am aşteptat semnalul de Start. După ce numărătoarea inversă a ajuns la 3, 2, 1, am început cursa. Primul kilometru a fost plăcut pentru mine, fiind pe şosea aproape plată, aşa că l-am parcurs în 4:21 min, după care al 2-lea km în 5:16 şi abia din acel moment a început adevărata alergare montană când am dat de prima urcare şi pace-urile au început să arate cam aşa: 8:35, 12:07, 9:28, etc. Dar cum am fost atenţionat de la început să am grijă pe urcări, să nu mă obosesc prea tare, am fost atent la pulsul pe care-l aveam. Mi s-a părut interesant să văd că pe urcare aveam pulsul 170 bpm. Aşa că am mers uşor aşteptând ca pulsul să se stabilizeze la o intensitate mai mică. După o vreme a venit şi o uşoară coborâre cu porţiuni de plat pe unde am putut alerga în voie. Partea amuzantă era că pulsul în alergare pe acea porţiune era mai mic decât cel avut doar în mers pe urcare.

Foto: Eugen Andrei

Şi am continuat traseul cu această strategie, am mers uşor pe urcări şi am alergat pe coborâri şi plat. Asta până am realizat cât de solicitante erau coborârile. După o vreme îmi inversasem preferinţele, abia aşteptam nişte urcări pe unde să mai pot merge şi începeam să detest tot mai tare coborârile. Dar mi-am dozat bine efortul, am oprit la punctele de realimentare pentru isotonic şi banane iar între acestea mi-am împărţit strategic batoanele şi apa cu miere pe care le aveam cu mine. În felul ăsta nu am simţit o altă greutate decât cea la nivel muscular pe coborârile de pe ultimii 10 km. Pe traseu am avut ocazia să stau de vorbă cu Mincinoiu Bogdan, pe care-l ştiam de pe internet. Se afla la al 10-lea său maraton. Pe această cale ţin să-l felicit încă o dată! În timp ce vorbeam noi, observăm nişte oameni care urcau atipic pe o pantă cu un unghi mai dramatic (grad de comparaţie intenţonat) decât acoperişul unei case. Iniţial am crezut că sunt ceva oameni din zonă, probabil de la salvamont, care se distrează în felul ăsta. Dar nu, se pare că erau nişte concurenţi care au ajuns din greşeală în vale şi acum reveneau la traseu. Mă uitam în jos şi mă lua cu ameţeală, nu-mi venea să cred că au fost în stare să urce din acel loc. În acele momente ne aflam în cel mai înalt punct al competiţiei, undeva la peste 1500m. Printre acei "alpinişti" l-am recunoscut pe Gabriel Drilea, pe care-l ştiam tot de pe internet. Am alergat o vreme în faţa lui şi m-am oprit să fac nişte poze. Îi mulţumesc pentru că s-a oferit să-mi facă această poză cu peisajul superb:

Până m-am oprit eu pentru poze, Mincinoiu Bogdan o luase bine înainte şi nu am reuşit să-l mai ajung. Am alergat singur pe o porţiune destul de mare şi am fost foarte atent la marcajele traseului, mai ales după ce am înţeles de la ceilalţi concurenţi că rătăcirea poate fi foarte solicitantă. După ce am trecut de cel mai înalt punct, am fost anunţat de nişte oameni că de acum vine doar coborâre. Încă eram puţin naiv şi mă bucuram că scap de urcări. Dar coborârile de pe ultimii 10 km au fost criminale. La una foarte abruptă mi se părea amuzant cum citisem eu înainte că pe coborâri să nu te înclini în spate, să alergi normal înclinat puţin în faţă. Siiigur, dacă mă înclinam în faţă cred că reuşeam cea mai rapidă coborâre... dar prin rostogolire. Aşa că am abordat-o cu maxim instinct de conservare. Probabil dacă mă înclinam şi mai tare pe spate, nu mai reuşeam să cobor pentru că stăteam relaxat întins pe pajişte, admirând cerul. Era să uit, cerul era acoperit de nori dar am avut parte de vreme frumoasă. A plouat pe o porţiune foarte scurtă, contrar aşteptărilor mele de potop.

Am continuat să alerg în felul ăsta, simţind tot mai solicitaţi quadricepşii pe coborâri. Începeam să mă bucur la fiecare porţiune scurtă de plat care-mi apărea în cale. Cum cardio-respirator eram neafectat, pe aceste porţiuni reuşeam să cresc viteza destul de mult şi chiar am depăşit câţiva concurenţi, spre surprinderea mea.
Pe ultimii kilometri m-am întâlnit cu Roxana Safira şi ne-am încurajat până la final. Din respect reciproc am ales să trecem linia de Finish ţinându-ne de mâini şi ridicându-le în mod victorios. Imediat am primit şi medalia de finisher, una obţinută cu sudoarea frunţii, la propriu.

După acest moment am rămas în zona de Finish, m-am rehidratat, am mâncat napolitane şi i-am felicitat pe unii cunoscuţi care terminau cursa. M-am întâlnit şi cu alţii care terminaseră mai devreme sau care au fost la proba de semimaraton. Într-un mod interesant, ştiam aproape pe toată lumea deşi nu mă cunoşteam personal cu toţi. Ca o paranteză, ăsta ar fi efectul benefic al internetului şi al Facebook-ului în procesul de socializare reală. Probabil cei care consideră că acestea ar fi instrumente negative, nu vor aprecia remarca mea. Dar eu am avut ocazia să cunosc oameni minunaţi în viaţa reală, punctul de plecare fiind internetul iar pasiunea comună fiind legătura.

În zona de Finish am stat de vorbă şi cu Glogovetan Adrian Gelu, unul dintre membrii clubului sportiv Experienţa Multisport, care organizează CROSUL ŞI SEMIMARATONUL JUDEŢULUI ARAD ce va avea loc pe 15 Iunie. Îmi pare rău că nu am reuşit să-i cunosc şi pe ceilalţi sportivi din Arad care au fost prezenţi dar cu siguranţă îi voi întâlni pe 15 Iunie!

Ca o concluzie, pot spune că mi-am îndeplinit toate obiectivele cu această ocazie: nu am tras prea tare, am fost precaut, nu m-am accidentat, m-am încadrat în timpii limită şi am ajuns la Finish fără să dau de wall. Am terminat în 07:17:53 şi cum a fost prima mea participare, este un Personal Best. Cea mai mare reuşită este că am terminat cu o stare bună de spirit şi voi rămâne cu o amintire plăcută.

Pagubele au fost minime, am făcut o băşică la degetul mic de la un picior iar acum îmi resimt quadricepşii şi mă doare puţin spatele. Dar toate sunt la o intensitate mult mai uşoară decât mă aşteptam.

Pe final vreau să-i felicit pe organizatori (clubul Alternative TM) şi voluntari. A fost o onoare pentru mine ca prima participare la un maraton montan să fie la Hercules, mai ales pentru că este organizat de oameni pasionaţi din Timişoara. Să ne revedem cu bine anul viitor!