Vienna City Marathon 2013 (sau cum am dat de wall... din nou)

Pe 14.04.2013 am participat la Maratonul de la Viena. Aşteptam de ceva timp acest concurs, având în vedere că m-am înscris anul trecut în Noiembrie. Aveam aşteptări destul de mari dar din păcate nu mi-au ieşit calculele. În dimineaţa concursului eu şi colegul de cameră am plecat în grabă, pentru a ajunge în timp la locul de depozitare a bagajelor. Dar această grabă m-a scos din ritualul meu clasic din dimineaţa unui concurs şi nu am mai apucat să mă hidratez. După o noapte de dezhidratare am băut doar două pahare mici de lichid, am mâncat în grabă fulgii de ovăz şi a trebuit să plecăm.

După ce am ajuns la locul de unde urma să luăm startul, am mers la toaletă şi am observat că aveam urina închisă la culoare, un semn clar de dezhidratare. Am mai băut două sticle de isotonic, mai mult de disperare dar nu m-au ajutat prea mult.

După ce s-a dat startul, am simţit imediat că nu sunt în forma mea obişnuită de la o competiţie. Pe primii kilometri nu am reuşit să cresc viteza din cauza aglomeraţiei, pe moment aveam impresia că e ceva normal. Dar către kilometrul 5 deja îmi era foarte sete, o sete nefirească pe care nu am mai simţit-o la o competiţie atât de devreme. De fapt, la competiţiile precedente mă hidratam cam la kilometru 7 fără să-mi fie sete. Bineînţeles, asta se întâmpla pentru că eram bine hidratat dinainte de a începe o cursă.

Acum a fost altfel... Până la kilometrul 18 nici măcar nu am reuşit să ating o viteză acceptabilă. Am băut isotonice şi am mâncat banane la punctele de revitalizare iar între kilometrii 18 - 24 am simţit un val de energie şi am menţinut o viteză bună. În acel moment mă gândeam că poate voi reuşi să salvez situaţia pe a 2-a jumătate. Dar de la kilometru 24 am început uşor să încetinesc, fără voia mea... Asta până la kilometrul 30 când m-am întâlnit cu un prieten vechi... ZIDUL, acel celebru Wall de care ştiu toţi maratoniştii.

Ultimii 12 kilometri au fost oribili, cei mai grei 12 kilometri din viaţa mea. Am simţit toate simptomele Wall-ului, de la lipsa de energie sau dorinţa de a mă opri, până la picioarele grele cu care abia mă mişcam. Era frustrant să văd cum treceau femei în vârstă pe lângă mine şi eu nu reuşeam să le mai ajung. Abia aşteptam să se termine chinul şi mă bucuram de fiecare dată când ajungeam la un alt punct de revitalizare. Aici mă opream, beam isotonic, luam jumate de banană iar după ce oftam, continuam să alerg.

Pe ultimii 4 - 5 km am observat că sunt şanse să termin maratonul în aproximativ 3h:30 aşa că am tras cât de tare am putut, cu toată durera din suflet. A fost o experienţă interesantă în care simţeam că nu mai pot dar încercam să accelerez pentru a termina în 3h:30. Până la urmă nu am reuşit să mă încadrez în acel timp dar am obţinut un rezultat mult mai frumos şi greu de atins: 03:33:33! Acest rezultat a reuşit să-mi aducă un zâmbet pe faţă, în ciuda dezamăgirii pentru că nu am reuşit să obţin un record personal la acest concurs.

Iniţial speram că voi reuşi să termin acest maraton în 3 ore sau cel puţin să-mi dobor recordul de 03:15:53 de la Budapesta. Dar nu s-au aliniat planetele de această dată. După câteva zile de dezamăgire, mi-am dat seama că a fost o simplă lecţie de viaţă. Trebuie să învăţ din greşelile făcute acum, pentru a nu le repeta la competiţiile viitoare. Am înţeles acest aspect mai demult, referitor la viaţă în general... Nu are rost să dramatizăm prea mult lucrurile din trecut pentru că nu avem cum să le mai îndreptăm. Important este să ne gândim la viitor şi la cum putem deveni mai buni!

După ce am trecut linia de Finish, am primit o frumoasă medalie pe care o pot adăuga la colecţia mea dragă. Această medalie este una pe care am apreciat-o mai mult decât altele, la fel cum am apreciat-o pe cea de la Arad de anul trecut. În ambele situaţii am dat de Wall şi a fost foarte greu să ajung la final, implicit au fost două medalii obţinute cu greu. Şi de această dată mă bucur pentru că am reuşit să fiu un FINISHER!